Singuratate,dulce si amara...

Cuvinte dulci, cuvinte amare. Azi o prietena m-a intrebat ce e singuratatea...

Nu m-am mai gandit demult la singuratate, de cand pentru mine notiunea asta a devenit neplacuta.

Candva, imi placea singuratatea, pentru ca eram depresiva si..singura...

Ma incanta ideea de meditatie, calm. Eram un suflet introvert si enigmatic. Prin singuratatea mea cream o bariera de protectie impotriva lumii ce m-ar fi putut ranii.

Pentru mine singuratate era izvor calm si vesnic viu . Era jurnalul meu, era ingerul meu, era partenera mea de viata.

Pana cand a aparut o notiune abstracta pana atunci...iubirea, am tradat singuratatea pentru iubire. Am daruit-o pe clipe de tandrete si cuvinte dulci, am lasat in urma, impaienjenite si vechi ca o amintire din copilarie, cuvintele amare, mic dejun al singuratatii.

Prima despartire, pierdere tragica a iubirii, disperate strigate..unde esti dulce si amara singuratate, vino si elibereaza-mi suferinta, elibereaza-mi sufletul.

Din nou devotata si sincera, singuratatea a revenit in viata mea, insa nimic nu a mai fost la fel.

Ea mi-a oferit tot ce imi oferise si inante insa acum, eu aveam nevoie de altceva, nevoile mele sentimentale se schimbasera. Singuratatea nu facea decat sa adanceasca rani, prin libertatea de gandire pe care mi-o oferea, astfel incat, am alungat-o, pentru todeauna din viata mea. Iar cand,uneori imi da tarcoale si vrea sa revina in viata mea, fug de ea ca de ciuma, ca de o maladie incurabila.

Se intampla sa mai ai nevoie si de cateva ore pentru tine, insa nu mai apelez la singuratate pentru a imi satisface aceasta necesitate, pentru mine singuratatea e ca o plaga...astfel incat, ma simt nevoita sa apelez la rude mai indepartate ale singuratatii...nu stiu cum se numesc, sau ce efect au asupra mea, dar niciodata nu ma fac sa ma simt, pierduta, asa cum, singuratatea o face.

Acum , singuratatea este si va ramane pentru mine, acel miros de mucigai pe care il intalnesti in casele batranesti, dovada a unui sfarsit de viata, a unei finalitati. Singuratatea e durere, crancena si adanca ce macina sufletul. Desi e considerata liniste si uneori este necesara, asta se intampla decat in cantitati mici...in cantitati mari, devine, statistic vorbind, cauza multor sinucideri. Poate singurii care au nevoie de acest sentiment de unicitate sunt artistii, retrasi in lumea lor de muze, insa si ei, revin sa imparta cu lumea, rodul singuratatii lor....