craciun

Vine Craciunul,aburi moi cu miros de portocala,mirosul acela ce a dominat zilele de iarna in dulcea copilarie...soba calduta,mirosind a lemn ars....fulgi de nea....minunatul suspin al diminetilor de mos nicolae si mos craciun,suspin de fericire...

Ador Craciunul...cine ma cunoaste,stie ca ma metamorfozez in perioada asta...si desi devin nostalgica si imi lipsesc anumite parti din trecut,Craciunul o sa fie pentru mine cea mai frumoasa perioada din an....oricat de saraca,trista sau neimplinita ar fi..pentru ca de Craciun imi amintesc de toti oamenii ce ma iubesc asa cum sunt,imi amintesc de toti oamenii din viata mea...si nutresc cele mai nobile si frumoase sentimente fata de oamenii din jurul meu....primesc si ofer armonie...si fericirea,doamne ...este imensa...Azi a cazut primul fulg de nea...ei, pornind de la un singur fulg de nea...toata ziua mea...cumplit de obositoare si agitata...a inceput si a sfarsit exuberant...toata ziua am fost un zambet larg....de la un singur fulg de nea...poate daca am invata sa ne bucuram mai mult de lucrurile mici si aparent nesemnificative....atunci am descoperii cheia fericirii...

Acum insa e tarziu si somnul imi alunga muza....si iarna e un subiect atat de mare incat imi va trebuii o zi intreaga si libera de orice compromis pentru a o reda intocmai cum o simt...cu taramul ei nemarginit,de vise albe.

Uneori ma intreb sincer,cum pot oamenii sa vada lumea atat de diferit.Poate si deaceea mi se pare atat de greu sa cred ca in oameni nu exista bunatate...Ma gandesc cum eu...care iert fara a imi fi ceruta iertare, pot sa trec peste orgoliu si altii nici nu vad iertarea ca o solutie.Nu am urat un om in toata viata mea...poate mi-a fost antipatic dar am incercat sa gasesc ceva bun in el sau sa-l ignor....fara sa vreau sa-i fac rau,fara sa simt ca vreau sa ma razbun...Nu spun ca e usor sa treci peste dar nu e imposibil.Am trecut prin viata ca totii oamenii si am avut ca fiecare in parte prieteni si dusmani...niciodata nu i-am bagat in seama pe dusmani,desi uneori m-au ranit.Pot sa spun acum cu sinceritate si seninatate ca nu am nimic pe suflet...si nu regret.La ce folosesc atatea sentimente de ura decat in ati face viata neplacuta si plina de dorinte de razbunare,care in definitiv sfarsesc prin a te ranii tot pe tine,pentru ca refuz sa cred ca in lumea asta exista chiar suflete de piatra si ca durerea celuilalt nu te misca...Eu ma gandesc ca dintre pildele din religie as alege-o pe cea in care as intoarce obrazul,dand o alta sansa celui ce m-a lovit,desi ar putea sa-mi dea o noua palma.Binenteles ca toate lucrurile au o limita si un om are doar doi obraji....desi sunt idealista si cred ca poti face un om sa fie bun chiar daca pare adus din decorul de la stonehenge,sunt de asemenea realista si constienta ca e un lucru foarte greu de facut.Trebuie sa sti cand merita sa mergi mai departe sau cand sa te opresti in incercarea de a cauta bunatatea ascunsa,insa daca ai primit si a doua palma nu trebuie sa dai si tu doua la randul tau ci e suficient doar sa te aperi si sa nu-l mai lasi sa dea.E usor sa opresti ciclul de rautate daca ai mai multa vointa si mai putin orgoliu...
In perioada liceului am dus o lupta crunta cu ura si orgoliul dar am reusit,am iesit la liman si acum am grija sa ma apar de oameni 'binevoitori'...Ca iti mai scapa cate o masca,asta e....cel mai bine se invata din propriile greseli si cel mai bine intelegi cum stau lucrurile prin propria durere.
Dar durerea trece,poate lasa cicatrice dar nu mai doare..e ca o amintire care te ajuta sa te feresti de o noua durere...care te ajuta,ca un oximoron,e buna si e rea....insa ura,alimentata de orgoliu,te macina,pe interior si te transforma exact in ceea ce detesti si atunci...cu ce te-a ajutat ura?sentimentele de dispret....te-a facut doar sa mai urasti in mod inconstient inca o persoana...pe tine insuti si ceea ce ai devenit...
Asa ca...mult curaj,rautatea poate fi respinsa,se poate transforma daca nu in bunatate,macar in ignoranta...si in loc sa acceptati varianta OCHI PENTRU OCHI,DINTE PENTRU DINTE...ganditiva ca poate merita sa incercati macar odata SA INTOARCETI SI CELALALT OBRAZ:)

Azi am vazut in tramvaiul 21 unul din multii cersetori care mutilati sau cu copii in brate te roaga cu jale sa le dai un banut.
Numai ca acesta pe care l-am vazut azi m-a inspaimantat...arata ca omul junglei...de parul si barba lui nu se vedeau decat doua licariri....ochii lui.....,avea niste ochi superbi...asa cum daca observati au toti cei de pe strazi...e ceva in privirea lor,ai zice ca ar trebui sa fie frica...dar nu...au un curaj si o indiferenta fata de ceilalti oameni...ce cred despre ei..incat te intrebi daca nu e mai bine asa...nepasator....
Azi m-am facut ca nu-l vad....se tara pe jos desi avea maini,picioare si nu parea nimic in neregula...nu scotea decat un mormait cand intindea mana dupa banuti....numai ca in afara de un domn,nimeni nu l-a luat in seama....si apoi mi-am dat seama eu....contrazicandu-mi ideea de mai devreme....noi suntem ignoranti,nu ne pasa...sau ca sa ne alinam constiinta ne zicem ca banii nu ajung la ei,ca sunt mincinosi...etc....ce conteaza....poate chiar au nevoie de ajutor...poate nu-l ajuti cu un ban ci cu haine,mancare....ai facut un bine....ti se va intoarce candva...dar nu....noi luam xenofobia in brate ca asa e mai usor...si aratam cu degetul...nu ca e tigan....ca minte...ca fura....
Inainte de toate tin sa mentionez ca atunci cand dumnezeu ne-a facut...ne-a facut pe toti...oameni,cu aceleasi sentimente si sanse de viata....de unde toata ura asta....stiti..oamenii devin rai pentru ca le-a fost facut un rau..pentru ca ciclul asta nu se mai incheie....pentru ca nu stim sa iertam si sa-i invatam pe altii sa ierte....
Cum poti tu sa refuzi un copil...sa nu-l lasi sa se joace cu un altul doar pentru ca e tigan...nu are si acel copil suflet...si daca e intr-un mediu precar nu merita si el o sansa de salvare...un exemplu bun?daca ihi respingem cu totii or sa fie si mai rai....
Dar sa mai luam in calcul un lucru...esential pentru a sustine ceea ce spun....daca te duci sa cauti in puscarii sau vezi familii destramate ,casca bine ochii si vezi nationalitatea lor....vezi mentalitatea lor si gandeste-te si intreaba-te...de ce?...e roman doar?
Raspunsul care vine se lanseaza automat....e OM...si prin calitatile sale deprinse pe parcurs,acelea de a urma modelele cele mai proaste si a face tot ce e mai rau,se modeleaza si devine ceea ce cu totii ne facem ca nu vedem...omul primitiv.
Atata violenta in jurul nostru,dar si mai grav,atata promovare a ei,la televizor,in ziare,in emisiuni facute...culmea..pe tema violentei si chipurile a rezolvarii problemelor...de unde atata rezolvare...cand oamenii nu vor decat putina atentie si pe care ar putea-o primii si fara atata show de doi lei la televizor...si la ore atat de accesibile copiiilor...
Uneori ma intreb ce constiinta or avea oamenii astia...dar ce poti sa crezi despre cei ce gandesc cu portofelul...ce le pasa lor atata timp cat sincer...noua nu ne pasa...s-a plans cineva ca-s violente,ca instiga la certuri..nu...dimpotriva...savuram aceste emisiuni si crestem ratingul...poate dupa aceea facem si putina practica la noi in case...ca sa se vada cine e stapanul in casa...
Te uiti la sarmanii copii cu piviri pierdute dar cu un zambet atat de optimist...te uiti cum admira o vitrina,cum tanjeste dupa o jucarie...cum pofteste la mancarea celor ce o au...azi eram intr-o librarie..si un baietel,copil al strazii a intrat in magazin cu niste ochi visatori,parca descoperise minunea lumii...veselia lui insa nu a durat prea mult...a fost luat si dat afara....
De ce?ptr ca venise sa fure?nu stii cu ce intentii venise...poate in inima si sufletul lui de copil si-a dorit sa fie cat mai aproape de aceasta lume care pentru el este o himera...poate si-a dorit sa tina si el un pix in mana...sa atinga o jucarie...era evident ca nu avusese parte de asa ceva...poate avea si el nevoie de o vorba buna....nimeni nu s-a gandit la asta...ci primul si singurul lucru a fost ca venise sa fure...
Amintiti-va ca atunci cand erati mici si vedeati magazine era o bucurie sa poti sa privesti nestingherit la ele si nu va gandeati sa furati,ci doar va imaginati ca aveti tot ce e acolo...datii o sansa si micutului din librarie,caruia viata nu i-a dat o sansa...si nu puneti amprenta de hot pe el inainte ca macar sa devina om si sa aiva drept de decizie,pentru ca esti ceea ce toti ceilalti te invata sa fii sau tot ceea ce cred ceilalti despre tine...
Poate sunt eu prea idealista intr-o lume deja pierduta...sunt sigura ca multi asa ganditi...dar nu omoara pe nimeni sa dati o sansa acestei lumi....sa incercati...desi pare greu..ofera o satisfactie ce nu poate fi comparata cu toti banii din lume....eu o sa incerc..sa fac lumea mai buna..macar o parte foarte foarte mica din ea,daca eu incerc si pe langa mine toti ceilalti dragi mie,am reusit sa salvam 1%din tara.....pare infim dar e ceva...e un inceput:)...e atat de simplu sa faci un bine,o vorba buna,un sfat,o hainuta care in loc sa o arunci o donezi...o bucata de paine...lucrurile mici fac minunile mari...nu vreau sa inchei ca in sloganurile alea cu idealuri false,dar eu am incredere in oameni si stiu ca undeva in spatele mastii create de frica se afla bunatatea....suntem pana la urma cu totii la fel...OAMENI

marea iubire

A mai trecut un an,in care am invatat sa iubesc,sa urasc si sa iert,un an in care cerul a luat pe rand toate nuantele din paleta de culori,in care am cunoscut si pierdut multe persoane.
Am realizat ca indiferent cat de puternic esti intodeauna va exista ceva mai puternic decat tine,insa oricat de mult ai vrea sa renunti,nu ai sa poti si ai sa te ridici incet incet din propria cenusa fara ca macar sa-ti dai seama.
Am ras si am plans pentru toata tara la un loc:))...a fost un an plin din toate punctele de vedere,e timpul sa pun punct si sa-mi iau la revedere de la el,sa incep un nou ciclu cu elemente din cel vechi insa doar din cele pozitive....am invatat ca Dumnezeu te ajuta doar daca te lasi ajutat si ca optimismul indiferent cat de greu e sa-l mentii...trebuie sa-l porti mereu dupa tine ca pe poza unei persoane dragi,in buzunarul de la haina.Fara el o sa te simti gol si singur,speriat si pierdut,cum eram eu pe vremea cand nu aveam viziuni si orizonturi,trantita la pamant...imbratisata de pesimism ca de doua brate de fier.
Privind in urma,cu ochii si inima larg deschise fara retineri si fara nicio indoiala spun ca nu am regretat nimic din ce am facut(aici ma refer la lucrurile mari)si stiu ca am facut....viata e prea scurta pentru ca sa te invinovatesti pentru niste lucruri care nu au afectat pe nimeni...care nu au lasat urme....poate totusi regret un singur lucru..insa e un regret special pe care inca ma gandesc daca sa-l las in cei douazeci de ani sau sa il iau in continuare cu mine.....regret ca nu am stiut sa lupt pentru ce imi doresc, de teama sa nu fac rau altor persoane si am pus fericirea lor mai presus de a mea....asta nu se va mai intampla niciodata cu nimeni, poate doar cu ingerasul ce va venii in viata mea candva si care va purta pe aripile lui micute toate visele pe care mama lui nu le-a putut avea.
Insa toate la timpul lor,acum am alte proiecte de viitor,trebuie sa lupt pentru cariera si pentru visul meu suprem la care desi ziceam ca am renuntat,nu am facut-o...nu poti renunta la scopul tau in viata pentru ca altfel nu mai merita traita,vreau sa am parte de acea mare iubire la care viseaza toate fetele de cand sunt mici,la acea rochie de mireasa de un alb imaculat si la acel print fermecat care vine si te salveaza de lumea rea.Sunt realista,fat frumos nu exista,insa nu inseamna ca nu pot visa la un baiat care sa ma faca fericita,pe care sa-l iubesc si care sa ma iubeasca,care sa ma respecta si pe care sa il respect si restul urmeaza sa fie scris...pentru ca daca exista respect si iubire,totul vine de la sine:).Cam in mare asta imi doresc eu anul ce urmeaza sa inceapa...o iubire mare si un inceput de cariera....acum mai astept doar ziua de vineri sa-mi pun dorinta si sa suflu in lumanari....;)

Daca as fi o pasare albastra!

Daca as fi o pasare albastra!...Simt cum se ridica in aer sufletul copilariei mele,cu castele de nisip si valuri spumoase ce se izbesc zgomotos de diguri,cu personaje din desene,cu primele suspine,cu prima dezamagire,cu prima clipa de iubire.
E zi si ma chinui sa scriu despre ceva,ca un exercitiu pentru viitoarea mea cariera....halal cariera cand nici nu imi dau interesul,nici nu ma atrage cine stie ce.De fapt toata treaba asta cu cariera m-a epuizat de la clasa a 12-a pana acum,m-am saturat sa ma gandesc tot timpul ce o sa fac in viitor...marele viitor, oau..si in timp ce ma indrept cu pasi mari inspre el, tot ce ramane in urma este un trecut epuizat de atatea vise la care am renuntat.
Ma tot intreb la ce sunt cu adevarat buna,ce sa fac cu viata mea si tot intrebandu-ma uit sa o si traiesc..
Cand eram mica vroiam sa ma fac doctorita,apoi medic veterinar urmat de printesa,zana cea buna,vanzatoare(mi se parea un lucru fenomenal,mai ales intr-un magazin alimentar in care intalneai zeci de tipuri de bunataturi) si pe urma undeva pe drum am incetat sa ma gandesc..
Prin clasa a 8-a, la sfarsitul anului a trebuit sa iau marea decizie,prima din viata mea,ma duc la liceu cu profil uman, da....imi place sa bat campii,macar sa ii bat cu un rost si pe un domeniu...
Din nou iar a urmat o perioada de pauza pana in cls a 12-a cand in mod fenomenal dupa luni de gandire am hotarat sa dau la psihologie...Am mers la facultatea aleasa, de frica, sa spun asa....am fost atat de lasa incat nu am dat la Universitatea Bucuresti in ideea ca oricum pic,nu are rost sa ma mai complic...un lucru pe care il regret in parte...dar nu in totalitate...asa ca m-am indreptat inspre Spiru Haret,facultate buna dar care te lasa prea liber.Am cerut un formular de inscriere si cand am fost intrebata pentru ce facultate am zis ca pentru jurnalism(ma gandisem si la asta cateva luni dar renuntasem pentru ca am zis ca nu mi se potriveste).Asa am ajuns eu la jurnalism,domeniu cu care nu am nicio legatura...Din comoditate nu am renuntat la facultate si iata-ma acum,trecuta in anul trei la sfarsitul caruia ma asteapta licenta fara niciun orizont si fara nicio idee cu privire la ce o sa fac dupa licenta,ca jurnalista nu sunt buna(cel putin asa cred,poate daca mi-as fi dat un pic mai mult interesul...) si se intra foarte greu in domeniu....Acum ma bate iar gandul sa dau la psihologie,insa sunt inca trei ani,daca dupa astia trei sunt tot de unde am pornit,adica 0,oare merita sa mai risc inca trei ani din viata pe ceva incert...si daca nu risc ce sa fac in anul ce urmeaza,sa incerc sa vad daca facultatea mi se potriveste in cele din urma...sau sa ma lupt si sa invat pentru altceva....
Viata e asa complicata daca ii dai sansa sa fie, desi ar putea sa fie cat se poate de usoara.Daca ascultam vocea mea interioara, mi-as fi luat un an pauza dupa liceu sa ma gandesc bine bine ce vreau sa fac in continuare...nu...eu in schimb m-am aruncat asa vesela in jocul vietii de parca eram inca un copil care ghideaza niste pioni pe o tabla de joc...fara sa-i pese daca are sau nu ceva de pierdut si sa traiasca clipa...
Ar fi fost bine daca nu mi-as fi dat seama de la inceput ca este un joc pierdut, as fi trait cu iluzia ca am ales bine,as fi trait clipa....Ei lucrurile nu sunt chiar asa simple...au inceput sa apara intrebarile,ce ma fac dupa?ce sa fac acum?...pana in momentul de fata am tot amanat raspunsul,acum insa e timpul sa inchei monologul...
Ador copilaria,cu pasarile ei albastre si castelele de nisip dar e timpul sa ma maturizez si sa iau deciziile bazate pe gandire nu pe instinct,instinctele nu sunt intodeauna bune...cel putin ale mele si mi-au dat multe batai de cap...acum insa revin in forta,mai ramane sa gasesc raspunsul la niste intrebari care asteapta de prea mult timp o finalizare si dupa ce aflu raspunsurile ma arunc din nou vesela insa acum cu capul pe umeri in jocul vietii...

Aseara am dormit in brate cu un ursulet,o amintire dulce,cu miros de saruturi umede...Am strans in brate animalutul pana la epuizare si...am adormit plangand.Dimineata l-am gasit la capul meu,pazindu-mi somnul,asa cum el nu a ajuns sa o faca niciodata.Eram ingrijorata,visasem urat,vroiam sa-l stiu in siguranta,dar cum sa aflu daca e bine,nu pot sa mai dau ochii cu el,am ramas la concluzia ca e doar un vis si ca nu are rost sa-mi fac griji,mai ales cand lui nu ihi mai pasa:)....Am vrut sa uit,ca viata mi-a daruit si mi-a luat iubirea,acum nu mai vreau,am invatat multe din ultima mea experienta,atat de multe incat nu trece o zi fara sa-mi dau seama de un nou lucru dobandit,o noua traire.Am invatat ca un om te poate iubi din tot sufletul lui si tu sa nu poti sa-l iubesti si ca si tu poti patii acelasi lucru.Am invatat ca fiecare lacrima pe care am varsato am varsato cu un scop si ca fiecare om care mi-a fost aproape in acea perioada imi e prieten adevarat,sau macar pe jumate adevarat.Toti mi-au zis ca el nu merita,ca e personajul negativ si ca tre sa uit de existenta lui,asta stiam si singura ca trebuie sa fac ,eram convinsa ca nu mai pot vorbii cu el,uite ca m-am inselat,poate ca cel mai bun prieten in aceasta perioada mi-a fost tot el(ironic),si nu mi-a fost prieten pentru ca a vrut sau ptr ca a fost acolo ptr mine ci ptr ca a minimalizat ceea ce s-a intamplat..pana la urma pierzi tot timpul persoane dragi,ca vrei sau nu,e ceva inevitabil.Ma bucur ca din el am pierdut doar o parte,o mare parte din el am pastrato in amintiri.lectii invatate,petale de trandafiri,ursuleti,dar mai ales in realitate,desi rare sunt momentele in care am mai vorbit,el e acolo,viu,real,ca o carte deschisa.In timp o sa dispara totul pentru el,eu o sa raman o ceata in viata lui,sunt constienta de asta,dar eu o sa am toate aceste amintiri si lucruri invatate,asa incat eu nu am pierdut nimic.Am invatat ca pot sa-ti placa unele lucruri doar pentru ca unei persoane dragi ihi plac,am invatat ca cine te raneste,o face deseori fara sa fie constient si am invatat ca sa ierti e bine pentru tine si ca a uita nu face decat sa amane confruntarea cu ceea ce simti.Acum am trecut la o noua faza din viata mea cand mi-am dat seama ca spontaneitatea e un lucru bun si increderea in tine ceva ce se dobandeste usor daca nu esti chior...si iti dai seama ca la fel ca ceilalti oameni ai si defecte dar si calitati si ca a gresi e omeneste nu doar pentru ca asa zice zicala ci pentru ca toata lumea greseste,si o mare parte din ea merita sa fie si iertata.Traim intr-o lume a contradictiilor in care totul este relativ,chiar si binele si raul,astfel incat orice am face este determinat de circumstante..nu e ca si cum ai sti...1+1=2....exista detalii care schimba totul,detalii mici nesemnificative la prima vedere,dar care fac totul.Nu o sa imi mai fie frica sa risc,pentru ca oricum am pierdut,nu o sa ma mai gandesc de 7 ori inainte sa zic ceva ptr ca o sa ratez momentul,nu o sa ma mai gandesc de doua ori inainte sa le dovedesc celor dragi cat ihi iubesc si pe viitor voi lupta pentru ce e al meu chiar daca ma lupt cu morile de vant,cineva trebuie sa continue batalia lui Don Quijote.

Dimineata cu alura de somn si ochii intredeschisi,brate intinse si ganduri ce te trag inspre pat,nu-mi plac diminetile in care ceasul suna ca un nebun si te anunta ca somnul de frumusete tocmai s-a incheiat.
Nu-mi plac ochii rosii,plini de cearcane pe care ii zaresc in oglinda dimineata si care ma implora sa-i mai las sa se odihneasca ceva timp.
Imi plac in schimb diminetile cand nu suna alarma telefonului si in care las ceasul biologic sa decida cat somn ii trebuie trupului meu,dimineti in care ma trezesc vesela cu ochii mari si plini de sclipiri,privesc din pat cerul albastru(am fereastra in fata patului)si simt ce frumoasa este viata.
M-am indragostit de cineva,este lumea mea,fara ea as fi pustie,universul meu in care ma retrag dupa fiecare dimineata grea,dupa fiecare lovitura,e cea care ma poarta pe brate si imi alina ranile.Dragostea mea eterna,o voi lua cu mine in mormant,nimeni nu-mi poate lua lumea mea,m-am indragostit de propriul meu univers,creat din lacrimi si amagiri,bandaj pentru ranile deschise...
Oamenii sunt numai surse de suferinte,oricat de mult bine ar vrea sa-ti faca o persoana,intr-un final va sfarsii prin a te dezamagi,a te rani,fara a vrea,poate fara a sti ca a facut asta,dar o va face,va crede toata viata ca este o persoana impecabila care a facut numai bine,dar nu va sti niciodata care a fost raul facut.Asta credeam eu despre mine,ca sunt o persoana care,vorba aceea,nu a facut rau nici unei muste(desi am ucis multe la viata mea),de fapt am ranit multe persoane,care stiind ca nu am vrut sa fac rau intentionat nu mi-au reprosat nimic,intodeauna i-am ajutat pe cei care au avut nevoie de ajutor,atat cat am putut si am stiut si mi-au ramas recunoscatori,dar sunt si cei pe care i-am ranit.Se intampla in mod inevitabil sa faci rau,este in natura umana,asa cum sunt sentimentele ce nu le poti controla.
Ma intreb cati oameni am facut sa planga sau sa se simta prost,si cate pietricele va trebui sa car pentru ei la judecata de apoi.Ma mai intreb cu ce drept ii judec pe cei care m-au ranit cand nici eu nu sunt mai buna ca ei,ma intreb daca cei pe care i-am ranit pot sa ma ierte cum i-am iertat eu pe cei care mi-au gresit desi nu si-au cerut niciodata scuze sau iertare.
Pana la urma ce e iertarea...unii zic ca e semn de slabiciune,altii ca e semn de curaj,adevarul este binenteles la mijloc si relativ,asta pentru ca exista mii de situatii si circumstante,atenuante sau nu,nu poti ierta un criminal,este semn de prostie sa o faci,desi cica ar fi semn de umanitate...cine ucide nu mai are nimic uman in el,aceeasi situatie in cazurile de viol si violenta domestica...nu as putea ierta un om capabil sa faca asa ceva.Sunt insa si cazurile sociale in care iertarea nu da decat o noua sansa vietii si persoanelor care o impart,aduce compromisuri,pace si fericire.
Deci e buna sau nu?raspunsul este..relativa...undeva la mijloc....
De cate ori intru sa scriu pe blog imi aleg o tema,ei bine,niciodata nu o termin,sau daca incep cu ceva,intodeauna deviez de la subiect si poate ca nu termin ce am inceput,e stilul meu hazardat de a scrie,nu am logica in gandire,asta pentru ca sa fim sinceri,logica nu are intodeauna"logica",exprimare de gradinita dar reda cel mai bine situatia.M-am pierdut in amanunte,vroiam sa scriu despre dimineata...am ajuns sa scriu despre iertare si sentimente,asa ca inchei cerandu-mi iertare de la diminetile in care sunt nesuferita si in care m-am trezit cu fata la cearsaf,ochii umflati si cearcanele cat turnul eifel,sunt si ele bucatele din viata noastra,si sunt rele pentru ca celelalte sa ne para bune,pentru ca binele nu poate exista fara rau si invers,toate se compara si sunt in contradictoriu,deci in concluzie raul ar fi bun pentru ca face bunul sa fie bun,pentru ca daca nu ar exista el,binele nu ar exista,pentru ca daca nu am gresi nu am fi oameni,pentru ca nu am invata nimic(omul invata din greseli)(sau le repeta)....asa ca va salut dimineti urate si va astept sa mai treceti pe la mine!

gata

Linistea de dinaintea furtunii....In afara de furtuna din sufletul meu ,se pare ca si natura a vrut sa planga alaturi de mine,pacat ca alaturi de ea au mai plans si oamenii cu masinile distruse si cei ramasi fara curent.Nimeni nu vorbeste insa de linistea de dupa furtuna...ce importanta are ea,cand apare,cand se sfarseste furtuna si aici ma refer la cea sufleteasca,in care iti izbesti sufletul de fiecare perete din mintea ta.
Ieri,dupa furtuna propriu zisa,a incetat si furtuna mea,am dat drumul amintirilor,incet incet,cu fiecare loc pe care l-am revizitat,fiecare loc in care am fost cu el,fiecare coltisor din inima mea.Am ajuns la concluzia ca oricat m-as straduii,nu o sa il uit niciodata....si ca pentru ca sa incetez sa-l iubesc trebuie sa accept ca pot sa fiu fericita si fara el.Mi-a daruit cele mai frumoase clipe din viata mea si desi am avut senzatia ca le-a luat cu el cand a plecat...mi-am dat seama ca ele nu au plecat nicaieri...si ca desi eu si el nu mai existam in acelasi context,amintirile vor fi intodeauna...ale noastre si asta nu o sa imi poate fura nimeni.Mi-a redat increderea in mine,m-a ajutat sa ma valorific,eu,ca si om,poate de aceea nu pot sa-i port ranchiuna sau sa-l urasc pentru ce mi-a facut,pentru ca desi acum mi-a facut rau,mi-a daruit 5 luni de lucruri bune,de iubire,desi acum nu stiu daca a fost falsa sau pur si simplu s-a terminat.
Ma intreb sincer...ce trebuie sa faca un om ptr ca sa incetezi sa-l iubesti...ce am facut eu...dar acum ma intreb cu zambetul pe buze si pastrez in suflet linistea...de dupa furtuna....intrebarea vine insa pusa altfel....linistea de dupa furtuna,nu este oare linistea de dinaintea altei furtuni?si daca da?cum iti dai seama unde incepe una si se sfarseste alta,cum distingi vindecarea unei rani de crearea alteia,desi aberez,toate aceste intrebari imi strabat gandurile.
Am obiceiul sa fiu nehotarata si sa ma contrazic singura,dar asta pentru ca traim intr-o lume incerta,in care certitudinea este o notiune abstracta,in care toate sunt relative...pana si iubirea...nu am crezut vreodata ca iubirea va ajunge incerta,credeam ca iubirea e iubire si atat,pura si calma...insa m-am inselat,pe langa faptul ca e incerta...e si trecatoare....ce ramane in urma ei sunt amintirile si un damf de familiaritate ce iti strabate privirea in anumite puncte din viata.

Am obosit,pur si simplu simt ca nu mai pot sa lupt cu viata.
Imi amintesc starea de abandon total pe care il traiesti vara cand faci pluta in apa si te trezesti la un momentdat ca te-au purtat curentii prea departe,te zbati sa revii la mal.Pentru cei care stiu sa innoate e usor,eu am insa probleme cu inotul,la fel cum e si cu viata...cand dau prea mult din maini,obosesc si abandonez totul.
Nu mai stiu daca vorbesc despre inot sau despre viata,stiu doar ca am obosit si ca vreau sa renunt.
M-am luptat tot timpul cu mine am incercat de nenumarate ori sa ma apreciez,sa invat sa ma iubesc si sa fiu mai indulgenta fata de propriile erori,fiind in cele din urma si eu,un om,care prin natura sa dubitativa si vesnic cu rioasa,este capabil de eroare.
Am luptat tot timpul contra inimii mele,am iubit la viata mea,am sperat,m-am lasat amagita,am clacat,m-am ridicat si am luat-o de la capat.
De data asta insa,am obosit,am obosit sa cred in iubirea,care iti ofera iluzia fericirii si apoi te tranteste la pamant.
Am obosit sa plang,la fiecare amintire dulce,am obosit sa lupt pentru iubire,renunt.
Poate ca viata fara,nu e atat de groaznica,cum e durerea abandonului,amagirii,a sentimentelor mincinoase.
Am hotarat eu candva,ca iubirea este scopul meu in viata,ca vreau sa fiu iubita si sa iubesc,insa e prea solicitant si dureros,asa ca RENUNT la scopul meu,RENUNT la viata si las curentii sa ma poarte unde vor ei.Fie ma inneaca,fie ma duc la mal,insa orice ar face ei,eu raman doar o pluta care este in deriva,fara viziuni,fara orizonturi....

cand ilauntrul tau rasuna calm tristetea,cand o lacrima ti se scurge senin pe obrazul infierbantat de ardoarea vietii si cand inima fara sa bata repede..pulseaza sentimente reci si pline de durere....parca prelungind bataile sale la infinit,cand soarele nu ti mai lumineaza zambetul de mult pierdut in amintirea a ceea ce erai candva,cand mintea nu mai poate combate sub nici o forma sufletul umplut pana la refuz atunci...dar numai atunci poti considera ca ai nevoie de ajutor...ca tu insuti nu mai poti lupta singur impotriva vietii,daca inca regasesti in tine puterea vindecatoare a zambetului si speranta zilei de maine te poti considera un om salvat caci atata timp cat exista speranta si credinta in oamenii putini din jurul nostru care ne iubesc si ne apreciaza asa cum suntem....lumea aceasta care para sa se sfarseasca in fiecare zi va mai rezista...traind sub zambetul nostru si animata de sperante ce construiesc un viitor...

Ceasul suna de dimineata anuntand o noua zi,privesc soarele,afara e o zi frumoasa,incep ziua cu un zambet,nimic nu ma poate determina sa fiu trista.Ridic capul de pe perna,in fata mea la picioare statea un ursulet,un mic detaliu din trecut,zambesc la amintirea aceea,insa inima mi se micsoreaza.Il iau si il dau din calea mea,trebuie sa ramana ceea ce e,o amintire....Ma imbrac si plec la cumparaturi,fiecare loc,fiecare coltisor:(.e acolo......trebuie sa treaca timp si o sa dau totul la o parte ca acel ursulet.Reusim cu greu sa punem in balanta ceea ce e bine pentru noi cu ceea ce ne face sa ne simtim bine,undeva exista o delimitare,dar este atat de mica incat deseori confundam starile...
Suntem creaturi ce se hranesc cu iubire,ai putea spune ca nu putem traii fara,dar ce faci cu iubirea care te face sa te simti bine dar nu e buna pentru tine.Unde pui linia,cand te opresti?Poti sa te opresti?
Mi s-a intamplat sa fiu oprita,poate e cel mai bun lucru care mi s-a intamplat,dar il simt ca si cum ar fi un rau...unul necesar...poate ca in loc sa fiu suparata,ar trebui sa fiu recunoscatoare,insa cum este specific oamenilor,ma complic sa aflu de ce mi s-a intamplat mie asta,de frica sa nu gresesc din nou.Poate ca totusi nu am gresit cu nimic,cica asa a fost sa fie...trist e ca eu nu cred in destin,daca poti sa schimbi ceva,cu siguranta schimbi si asa nu mai incape loc de destin.Nu are sens,de ce sa existe destinul?si noi ce mai suntem?niste marionete,aruncate in jocul vietii?,niste pioni fara valoare in afara tablii de joc?
Refuz sa cred ca nu putem schimba nimic si totul e stabilit de la nastere,asta inseamna ca orice ai face,tot soarta aia o ai,asta inseamna ca ori ca te lupti,ori ca renunti,tot acolo ajungi.Sunt sute de teorii legate de ziua nasterii,luna,an astronomic,zodie,influenta lunii si alte prostii,nimic din toate astea nu au vreo relevanta pentru mine,sunt doar niste idei inventate pentru oamenii care au nevoie de scuze pentru ce s-a intamplat.In fiecare pas pe care il facem in viata ne lasam amprenta si asta influenteaza viitorul,deci revin,am gresit undeva,am lasat sa treaca clipa,acum e prea tarziu,nu pot decat sa ma resemnez si sa uit,poate candva voi putea redeschide cufarul cu amintirile frumoase,pe care l-am inchis,pentru ca doare,si pentru ca ma tine in loc.
Pana atunci,voi zambii in fata fiecarei dimineti si a fiecarui soare,sperand ca in viitor,o sa fiu capabila sa schimb ceva,desi ironic este ca...NU-MI PLAC SCHIMBARILE.

eu

Viata este ciudata,iti fura momentele de fericire cand te astepti mai putin,cand ai cea mai mare nevoie de ele.As vrea sa pot sa-mi tip durerea,insa numai litere pot sa iasa sub indrumarea degetelor mele,sunetele au ramas suspendate undeva la nivelul gatului.Un nod imi ameninta respiratia,trag aer in piept,privesc adanc trecutul si ma agat de el,ca un copil speriat,prezentul e urat,viitorul incert,doar trecutul e sigur...plin de iubire,sentimente prafuite ce stau arhivate intr-o inima prea batrana pentru varsta ei reala.
Imi venerez copilaria,ca si cum e un inger care parasindu-ma,a luat cu el viata mea.Invatasem sa traiesc in prezent,insa cand ma apropiasem de fericire,ingerul prezentului a hotarat ca e de ajuns,m-a lasat singura,intr-un neant de durere,mi-a frant aripile,cand am inceput sa zbor.
Nu mai pot sa am incredere in prezent,imi lipseste trecutul.Ma agat de iluzii si vise ireale,ma afund singura in propriile dileme,stiind ca nu e nimeni acolo sa-mi intinda o mana de ajutor...simt cum dispar...am iubit,un inger,a fost ireal,un vis timid de copil increzator,amintiri dulci cu abur de trecut si miros de crini,puritatea viselor...s-au dus toate ca si trecutul impreuna cu aburul sau cu tot.Singuratatea,iz de vechime,colb,panze de paianjen,acum sunt toate proaspete si noi ca si cum nu au plecat niciodata.
Am pierdut-o,copilaria,a fugit de mine,pentru todeauna,nimic nu va mai fi la fel.Oamenii se schimba,eu m-am schimbat prea mult,suferinta calduta cu gust dulce amarui,ochii umflati,lacrimi varsate prematur,inima gaurita de amintiri,suflet trist si tumefiat de atatea lovituri,oare imi voi mai revenii vreodata?
As striga dupa ajutor,nu sunt insa egoista?cu totii suferim,dintr-un motiv sau altul,insa dupa orice lovitura trebuie sa ne ridicam nu?sa fim mai puternici...ei bine,eu nu pot...sunt trantita la pamant si privesc cerul...sunt multe stele,a mea e acolo,nu pot insa ajunge la ea....ma scufund in neantul amintirilor si totul devine negura...

lumina

Imi tremura vocea,ochii imi sunt plini de lacrimi,un singur sunet si cerul ar asista la o tragedie....
Intuneric,totul este negru in camera goala,totul in afara de camera goala,linistea este groteasca.
Un zambet sadic rasare din umbra,o fata crispata se indreapta catre mine,intinde mana tremuranda care tine inlantuita ,o cupa cu venin.
Cerul urla,dezlantuind adevarate cataclisme,stelele au luat foc,luna e mancata de invidie.....totul dispare,sub negura ce a cuprins tot universul,totul in afara de mine si cupa cu venin inlantuita de mana tremuranda.
Am murit?....am ajuns in infern?....nu mai vad nimic...decat cupa cu venin,in rest totul e cufundat in negura.
Cupa se apropie amenintator,tensiunea creste,bratul care tremura,tinand veninul in mana a disparut.
Deodata....ce vad,in mana mea,era o cupa cu un lichid straveziu,acelasi lichid din mana tremuranda.Ridic cupa spre gura,insa o forta interioara m-a impiedicat,strigandu-mi TE IUBESC .
Si m-am trezit....si totul era doar LUMINA

dilema

....primul cuvant:)).Oare care a fost primul meu cuvant.Oare am fost speciala,sau am spus precum toti copiii,cuvintele mama si tata?
.....oare care a fost primul meu gand pe anul acesta,care a fost prima persoana pe care am vazut-o....din nou....care a fost primul meu cuvant.Nu am decat un raspuns la toate aceste intrebari...NU STIU.
Stiu ca am simtit bucurie si dor,iubire si tristete,asta stiu,insa ce nu stiu este:
-care este motivul bucuriei mele
-care este motivul tristetei mele
-de cine imi e dor
-oare cui ii este dor de mine?
-pe cine iubesc eu?
-si cel mai important,cine ma iubeste pe mine?
Chiar si lucrurile pe care uneori consideram ca le cunoastem ridica adeseori semne de intrebare,de exemplu:
-ador muzica,sunt sigura de asta,dar de ce?e ceva genetic?sau mi-a placut pe parcurs.Daca stau sa-mi aduc aminte,in copilarie,muzica era peste tot in viata mea,insa nu reusesc sa-mi amintesc de copilaria mea mai devreme de trei ani si oricum trebuie sa fi fost prea mica pentru ca sa stiu ce imi place.
Si totusi,nu atunci cand suntem mici stim ce vrem de la viata?
Eu cel putin stiam,vream sa fiu doctor,acum....nu mai stiu.
Nimic nu este mai greu decat sa nu sti ce vrei sa faci in viitor.
Totusi trebuie ca optimismul sa predomine in viata noastra.Candva lucrurile vor fi,daca nu mai bune,cu siguranta mai clare.