copilaria...nu o voi uita

.....copilaria este un univers superb,uneori in momente ca cel de acum ma reintorc acolo unde mi-a placut culoarea roz...unde o credeam cea mai delicata....acum rozul nu mai e decat o culoare ca si celelalte..ma reintorc acolo unde ma jucam cu harciogul meu din calti si....nu mai stiu sigur din ce era.....,ma uitam la popeye,la sailor moon,la lolek si bolek la nils horghelson..doamne ce vremuri,ne jucam ascunselea.leapsa,carpe urate carpe frumoase,matele incurcate,frunza,tara tara vrem ostasi....doamne dumnezeule cate erau,pure sincere si dezinteresate...imi iubesc copilaria si deseori ma reintorc la ea si nu mi-e rusine sa recunosc faptul ca uneori ma si comport ca un copil...cred ca toata viata voi ramane asa...iert prea usor, ca un copil care trece peste toata lasand totul uitarii si pastreaza doar ce-i frumos,de fapt asta ar trebui sa facem cu totii sa pastram in amintire doar ceea ce e frumos si limpede in viata noastra,primul succes la scoala,primul prieten al copilariei(fie el real sau imaginar,eu am avut mereu alaturi de mine zana din povesti,asta pana pe la vreo 8,9 ani)apoi prima oara cand rosesti in fatza unui baiat/fata,prima strangere de mana,primul sarut...toate aceste amintiri.....mi e dor de viata simpla de dinainte, cand cea mai mare problema a mea era sa aleg care din papusi va juca rolul zanei bune si care va fi vrajitoarea...dar fiecare perioada din viata are farmecul ei,copilaria insa, este de departe cea mai frumoasa(parerea mea).
Cineva mi-a spus ca fiecare avem o biblioteca proprie,fiecare carte e scrisa de noi,o putem deschide si reciti de cate ori prezentul ni se pare greu, sa ne amintim ca viata are momente ca cele din copilarie rezervate pentru fiecare si in viitor,amintirea e cea care ne salveaza din grija cotidiana.Rememorarea intamplarilor si sentimentelor din copilarie,forta care salasluia in noi mereu,nu renuntam niciodata oricat de greu era ceea ce aveam sa fac,aveam incredere in mine si inca ceva de care atunci nu eram constienta dar pe care acum o cunosc sub numele de speranta si nu in ultimul rand aveam curaj sa risc pentru ce mi doream. Erau lucruri marunte privind acum, dar atunci erau colosale.
Copilaria este si va ramane ingerul meu pazitor,cand mint sau ranesc pe cineva imi aduc aminte ce usor era,copil fiind sa ceri iertare si sa recunosti ca ai gresit,apoi erai iertat,asa fac si acum, imi eliberez sufletul de copil si ma pazesc singura de suferinte inutile,iubesc copilaria si toate taramurile ei...acum pierdute in vartejul amintirilor...
Cand nu imi place ceea ce am devenit,privesc in urma,in lacul copilariei si scot de acolo tot ce e mai bun si frumos,devenind din nou cu sufletul curat,o oglinda a copilariei mele:)

La rasarit isi face aparitia cel pe care l-am asteptat toata iarna,aducand cu el un nou suflu de viata pentru creaturile vegetale ale Bucurestiului cuprins de poluare.
O vizita prin parc,binenteles primul gand al tuturor celor care si-au permis un repaos de cateva ore.Curiozitatea,dar mai ales dorinta de a reintalnii natura cand e ea in floare,ne-a impins pe toti,inclusiv pe mine inspre parcurile bucurestene.
Sunt suficiente parcuri in Bucuresti,ai de unde sa alegi,dar poate comoditatea si renumele parcului m-a determinat sa aleg Cismigiul...ce istorie magica are acest parc,prin cate modificari a trecut si cat farmec ofera orasului nostru.Si-a inceput existenta ca o mlastina,care in mod bizar,comparat cu cat de atractiv este azi pentru bucuresteni,atunci era ocolit.
Lucrurile s-au schimbat insa in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, cand arhitectul peisagist vienez Carl Friederich Wilhelm Meyer,a realizat secarea mlastinii si transformarea ei intr-o gradina publica,regasita azi sub numele parcului nostru care e plin de istorie,nu numai a unui Bucuresti in continua transformare ci si a vietile a milioane de oameni care s-au perindat pe acolo din diferite parti ale tari si chiar ale lumii.
Sa revenim insa in timpul nostru,la soarele nostru,care nu mai e acelasi ca acum cativa zeci de ani dar care ofera acelasi zambet primaveratic tuturor celor care il privesc.
In parc pe prima alee doi batrani stau tacuti pe o bancuta,murdara si distrusa de oameni si timp,privesc fix la un copac,gandurile lor insa calatoresc departe,in timp,la inceputuri,la tinerete,se vede pe chipul lor un oftat,insa unul de melancolie,nu de regret.
Imediat,langa ei,o alta batranica isi conduce nepotica spre locul de joaca,se intalneste cu vecina de la bloc si ihi spune ca s-a mutat locul de joaca,nu mai e unde era.Tonul pe care l-a folosit m-a facut sa-mi dau seama ca pentru ea,stabilitatea unei vechi amintiri era printre putinele lucruri care o faceau sa se mai simta tanara,cu o teama evidenta in privire s-a fortat sa-i zambeasca nepoatei care nu intelegea de ce nu se indreapta cat mai repede spre parculetul pentru copii.Oamenii au nevoie de stabilitate,schimbarile ii descurajeaza si ii bulverseaza pe unii.Zilele trecuta am intalnit o doamna in magazinul diverta,fosta locatie a magazinului eva.Privea derutata si cu lacrimi in ochi fiecare colt,fiecare transformare,pentru ea nimic nu mai era la fel,ca si cum o parte din ea s-a sters.Mi-a zambit si mi-a zis cu un glas pe jumatate entuziasmat,pe jumatate melancolic,pierdut in timp,uitati domnisoara,aici era sectiunea cu pijamale si sus,la etaj erau niste rochii superbe,cate rochii nu mi-am luat eu din magazinul asta.Apoi de parca deabea atunci realizase a zis cu jumatate de voce,magazinul acela,dupa acre s-a indraptat inspre iesire.Batranica din parc este numai un exemplu a ceea ce inseamna stabilitatea.Sa revenim insa la parc,putin mai incolo,la locul de joaca cativa copii se distrau in nisip uitand de bunici,parinti,erau in propriul lor univers unde natura nu e pentru ei natura ci un spatiu in care isi traiesc frumos copilaria,departe de strazi murdare,gropi,asfalt incins si oameni egoisti ce pot reprezenta exemple negative.Prin ochii lor vezi tineretea,inocenta,vezi departe de gunoiul ce iese din cosuri si rezidurile care plutesc pe lac.Vezi copacii infloriti,florile imbobocite,buburuzele cu diferite formesi culori,vezi soarele si nu te gandesti la incalzirea globala ci te gandesti la cat de bine o sa te simti dupa o portie curata de vitamina D,nu te gandesti la ultraviolete ci la razele ce iti scalda privirea.Prin ochii lor,natura este ceea ce ar trebuie sa fie intodeauna,un spatiu de refugiu in care insa,celelalte elemente negative nu au voie sa patrunda.
In parc exista un loc numit aleea indragostitilor.Cupluri se tin de mana si inainteaza sfios sau plini de energie inspre lacul pe care plutesc raze de soare cristaline,altele se asaza pe bancute uitand ca se afla in locuri publice retragandu-se cu totul in lumea indragostitilor,unde sunt numai doua persoane,el si ea.Pentru indragostiti parcul nu este parc,este ca un loc in care misticul si magia ar intensifica sentimentele dintre ei,care le daruieste siguranta a ceea ce simt,care le ofera confort si intimitate sentimentala,desi parcul este plin de oameni,dar dupa cum spuneam pentru indragostiti exista in timp si spatiu numai el si ea.
La clubul sahistilor,undeva in capatul parcului,acestia isi etaleaza talentul dobandit de-a lungul timpului,privind mandrii la tinerii ce trec pe acolo si spunandu-si in sinea lor,am fost si eu ca ei,zambind mai departe celor cu care joaca si mutand o noua piesa..
Privind fiecare categorie de oameni in parte am ajuns la concluzia ca,desi sunt toti acolo,privind aceleasi lucruri,traind in acelasi timp istoric,pasind acelasi pamant,de fapt nu sunt constienti unii de ceilalti,de parca pentru fieecare in parte parcul ar fi doar al lui,ar fi singur acolo,cu exceptia indragostitilor care desi sunt doua persoane se comporta ca si cum ar fi una,deci din nou,o singura persoana.
Chiar si eu am simtit vraja parcului si in tentativa mea de a-i intelege pe ceilalti,am sfarsit prin a ma purta ca ei si parcul a devenit al meu,doar al meu,eram acolo singura cu suflul naturii care imi ravasea parul,cu mirosul naturii care imi incanta simturile olfactive,cu toate ca,inconjurata de zeci de oameni,nu mi-am dat seama ce ne leaga pe toti,pana acum cand am scris acest articol.Un lucru ne leaga pe toti si in timp si in spatiu,existenta lui,a parcului vesnic tanar si totodata batran si intelept,un loc oximoronic,daca pot sa spun asa,un loc in care desi te simti singur,este o singuratate dulce mai ales cand soarele iti lumineaza puternic gandurile si simturile.
La iesire din parc observ o masina si inca una si inca una.......am revenit in Bucurestiul real bariera a fost trecuta,parcul ramane suspendat in amintirea unei zi frumoase.O sa revin,acum soarele este darnic cu noi,ma uit in spate si zambesc,in afara lui ihi puteam vedea pe toti,toti oamenii care inca stiu sa zambesca inconjurati de natura....

In urma cu cateva luni....aproape un an..am intalnit un om minunat,care a devenit acum...parte eterna din viata mea....Acum un an,in urma unei deceptii in dragoste am crezut ca nu o sa mai am curajul sa iubesc niciodata...m-am inselat....si ma bucur ca am facut-o...Am acum parte, de iubirea sufletului meu pereche si as vrea sa o onorez si sa imi arat respectul fata de ce mi-a oferit Dumnezeu...si sa-i multumesc iubitului meu ca ma face fericita si ca are grija de mine.Cu el ma simt,frumoasa,desteapta,puternica dar mai ales iubita....si asta e un lucru mare..Iti multumesc pentru clipele frumoase si iti promit ca o sa ma straduiesc sa te fac fericit in fiecare zi din restul vietii nostre...

Mai devreme am vazut pe youtube un filmulet foarte trist..despre cat de nedreapta este viata,despre cat de repede iti fura persoanele dragi...
Era vorba despre o fetita care a murit inecata..doamne cat de frumoasa era....am plans si inca mai suspin...Nu vreau sa-mi imaginez ce simt parintii ei,cum au trecut peste,daca au trecut peste...Uneori ma intreb daca merita sa te risti..sa iubesti..orice..pe oricine,oricand,stiind ca in orice moment viata te va lasa fara suflet....
Nu inteleg de ce Dumnezeu lasa ca toate astea sa se intample..dar nu il invinovatesc..doar ca...ne-a dat prea multa libertate...si prea putine sanse....
Ma uitam in continuare la filmulete si am vazut un caz ce m-a cutremurat...atata curaj pe acei oameni...
Fetita lor..trei anisori..a murit de cancer....Pozele cu ea erau atat de frumoase si impresionante...era pe patul de spital,se hranea artificial si era palida,dar zambea parintilor ei.
Era si mama ei in poze..mi s-a frant sufletul sa realizez ca ea stia..astepta ca ingerasul ei sa o paraseasca...si totusi....i-a intors zambetul....
Nu stiu cat curaj as avea...as inebuni de durere...nu e corecta viata..doamne ce viata frumoasa o astepta....de ce?:(..
Visul meu e sa am o familie..oh dar acum ma intreb....ce sanse are copilul meu...cata siguranta,sanatate si putere îi pot darui...
Oh dar cata fericire iti poate aduce...Spunea mama fetitei maorte de cancer ca atat cat a trait fiica ei..nu-si aminteste sa fi fost vreodata trista si suparata,mereu zambea....a gasit puterea sa povesteasca cu zambetul pe buze ca fiica ei a avut un scop mare pe lume ..desi unul de scurta durata....
Cand am auzit-,mi-am dat seama,ca desi durerea era mare,timpul petrecut alaturi de fiica ei a fost nepretuit...
Pazeste Doamne, copiii parintilor si nu-i lasa pe acestia din urma sa-si vada vreodata copiii morti,e o durere crunta si nemeritata pentru orice suflet....
Pazeste sufletele ingerasilor ce au murit si daruieste sanatate celor ce au nevoie de ea....