La rasarit isi face aparitia cel pe care l-am asteptat toata iarna,aducand cu el un nou suflu de viata pentru creaturile vegetale ale Bucurestiului cuprins de poluare.
O vizita prin parc,binenteles primul gand al tuturor celor care si-au permis un repaos de cateva ore.Curiozitatea,dar mai ales dorinta de a reintalnii natura cand e ea in floare,ne-a impins pe toti,inclusiv pe mine inspre parcurile bucurestene.
Sunt suficiente parcuri in Bucuresti,ai de unde sa alegi,dar poate comoditatea si renumele parcului m-a determinat sa aleg Cismigiul...ce istorie magica are acest parc,prin cate modificari a trecut si cat farmec ofera orasului nostru.Si-a inceput existenta ca o mlastina,care in mod bizar,comparat cu cat de atractiv este azi pentru bucuresteni,atunci era ocolit.
Lucrurile s-au schimbat insa in timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, cand arhitectul peisagist vienez Carl Friederich Wilhelm Meyer,a realizat secarea mlastinii si transformarea ei intr-o gradina publica,regasita azi sub numele parcului nostru care e plin de istorie,nu numai a unui Bucuresti in continua transformare ci si a vietile a milioane de oameni care s-au perindat pe acolo din diferite parti ale tari si chiar ale lumii.
Sa revenim insa in timpul nostru,la soarele nostru,care nu mai e acelasi ca acum cativa zeci de ani dar care ofera acelasi zambet primaveratic tuturor celor care il privesc.
In parc pe prima alee doi batrani stau tacuti pe o bancuta,murdara si distrusa de oameni si timp,privesc fix la un copac,gandurile lor insa calatoresc departe,in timp,la inceputuri,la tinerete,se vede pe chipul lor un oftat,insa unul de melancolie,nu de regret.
Imediat,langa ei,o alta batranica isi conduce nepotica spre locul de joaca,se intalneste cu vecina de la bloc si ihi spune ca s-a mutat locul de joaca,nu mai e unde era.Tonul pe care l-a folosit m-a facut sa-mi dau seama ca pentru ea,stabilitatea unei vechi amintiri era printre putinele lucruri care o faceau sa se mai simta tanara,cu o teama evidenta in privire s-a fortat sa-i zambeasca nepoatei care nu intelegea de ce nu se indreapta cat mai repede spre parculetul pentru copii.Oamenii au nevoie de stabilitate,schimbarile ii descurajeaza si ii bulverseaza pe unii.Zilele trecuta am intalnit o doamna in magazinul diverta,fosta locatie a magazinului eva.Privea derutata si cu lacrimi in ochi fiecare colt,fiecare transformare,pentru ea nimic nu mai era la fel,ca si cum o parte din ea s-a sters.Mi-a zambit si mi-a zis cu un glas pe jumatate entuziasmat,pe jumatate melancolic,pierdut in timp,uitati domnisoara,aici era sectiunea cu pijamale si sus,la etaj erau niste rochii superbe,cate rochii nu mi-am luat eu din magazinul asta.Apoi de parca deabea atunci realizase a zis cu jumatate de voce,magazinul acela,dupa acre s-a indraptat inspre iesire.Batranica din parc este numai un exemplu a ceea ce inseamna stabilitatea.Sa revenim insa la parc,putin mai incolo,la locul de joaca cativa copii se distrau in nisip uitand de bunici,parinti,erau in propriul lor univers unde natura nu e pentru ei natura ci un spatiu in care isi traiesc frumos copilaria,departe de strazi murdare,gropi,asfalt incins si oameni egoisti ce pot reprezenta exemple negative.Prin ochii lor vezi tineretea,inocenta,vezi departe de gunoiul ce iese din cosuri si rezidurile care plutesc pe lac.Vezi copacii infloriti,florile imbobocite,buburuzele cu diferite formesi culori,vezi soarele si nu te gandesti la incalzirea globala ci te gandesti la cat de bine o sa te simti dupa o portie curata de vitamina D,nu te gandesti la ultraviolete ci la razele ce iti scalda privirea.Prin ochii lor,natura este ceea ce ar trebuie sa fie intodeauna,un spatiu de refugiu in care insa,celelalte elemente negative nu au voie sa patrunda.
In parc exista un loc numit aleea indragostitilor.Cupluri se tin de mana si inainteaza sfios sau plini de energie inspre lacul pe care plutesc raze de soare cristaline,altele se asaza pe bancute uitand ca se afla in locuri publice retragandu-se cu totul in lumea indragostitilor,unde sunt numai doua persoane,el si ea.Pentru indragostiti parcul nu este parc,este ca un loc in care misticul si magia ar intensifica sentimentele dintre ei,care le daruieste siguranta a ceea ce simt,care le ofera confort si intimitate sentimentala,desi parcul este plin de oameni,dar dupa cum spuneam pentru indragostiti exista in timp si spatiu numai el si ea.
La clubul sahistilor,undeva in capatul parcului,acestia isi etaleaza talentul dobandit de-a lungul timpului,privind mandrii la tinerii ce trec pe acolo si spunandu-si in sinea lor,am fost si eu ca ei,zambind mai departe celor cu care joaca si mutand o noua piesa..
Privind fiecare categorie de oameni in parte am ajuns la concluzia ca,desi sunt toti acolo,privind aceleasi lucruri,traind in acelasi timp istoric,pasind acelasi pamant,de fapt nu sunt constienti unii de ceilalti,de parca pentru fieecare in parte parcul ar fi doar al lui,ar fi singur acolo,cu exceptia indragostitilor care desi sunt doua persoane se comporta ca si cum ar fi una,deci din nou,o singura persoana.
Chiar si eu am simtit vraja parcului si in tentativa mea de a-i intelege pe ceilalti,am sfarsit prin a ma purta ca ei si parcul a devenit al meu,doar al meu,eram acolo singura cu suflul naturii care imi ravasea parul,cu mirosul naturii care imi incanta simturile olfactive,cu toate ca,inconjurata de zeci de oameni,nu mi-am dat seama ce ne leaga pe toti,pana acum cand am scris acest articol.Un lucru ne leaga pe toti si in timp si in spatiu,existenta lui,a parcului vesnic tanar si totodata batran si intelept,un loc oximoronic,daca pot sa spun asa,un loc in care desi te simti singur,este o singuratate dulce mai ales cand soarele iti lumineaza puternic gandurile si simturile.
La iesire din parc observ o masina si inca una si inca una.......am revenit in Bucurestiul real bariera a fost trecuta,parcul ramane suspendat in amintirea unei zi frumoase.O sa revin,acum soarele este darnic cu noi,ma uit in spate si zambesc,in afara lui ihi puteam vedea pe toti,toti oamenii care inca stiu sa zambesca inconjurati de natura....