Daca as fi o pasare albastra!

Daca as fi o pasare albastra!...Simt cum se ridica in aer sufletul copilariei mele,cu castele de nisip si valuri spumoase ce se izbesc zgomotos de diguri,cu personaje din desene,cu primele suspine,cu prima dezamagire,cu prima clipa de iubire.
E zi si ma chinui sa scriu despre ceva,ca un exercitiu pentru viitoarea mea cariera....halal cariera cand nici nu imi dau interesul,nici nu ma atrage cine stie ce.De fapt toata treaba asta cu cariera m-a epuizat de la clasa a 12-a pana acum,m-am saturat sa ma gandesc tot timpul ce o sa fac in viitor...marele viitor, oau..si in timp ce ma indrept cu pasi mari inspre el, tot ce ramane in urma este un trecut epuizat de atatea vise la care am renuntat.
Ma tot intreb la ce sunt cu adevarat buna,ce sa fac cu viata mea si tot intrebandu-ma uit sa o si traiesc..
Cand eram mica vroiam sa ma fac doctorita,apoi medic veterinar urmat de printesa,zana cea buna,vanzatoare(mi se parea un lucru fenomenal,mai ales intr-un magazin alimentar in care intalneai zeci de tipuri de bunataturi) si pe urma undeva pe drum am incetat sa ma gandesc..
Prin clasa a 8-a, la sfarsitul anului a trebuit sa iau marea decizie,prima din viata mea,ma duc la liceu cu profil uman, da....imi place sa bat campii,macar sa ii bat cu un rost si pe un domeniu...
Din nou iar a urmat o perioada de pauza pana in cls a 12-a cand in mod fenomenal dupa luni de gandire am hotarat sa dau la psihologie...Am mers la facultatea aleasa, de frica, sa spun asa....am fost atat de lasa incat nu am dat la Universitatea Bucuresti in ideea ca oricum pic,nu are rost sa ma mai complic...un lucru pe care il regret in parte...dar nu in totalitate...asa ca m-am indreptat inspre Spiru Haret,facultate buna dar care te lasa prea liber.Am cerut un formular de inscriere si cand am fost intrebata pentru ce facultate am zis ca pentru jurnalism(ma gandisem si la asta cateva luni dar renuntasem pentru ca am zis ca nu mi se potriveste).Asa am ajuns eu la jurnalism,domeniu cu care nu am nicio legatura...Din comoditate nu am renuntat la facultate si iata-ma acum,trecuta in anul trei la sfarsitul caruia ma asteapta licenta fara niciun orizont si fara nicio idee cu privire la ce o sa fac dupa licenta,ca jurnalista nu sunt buna(cel putin asa cred,poate daca mi-as fi dat un pic mai mult interesul...) si se intra foarte greu in domeniu....Acum ma bate iar gandul sa dau la psihologie,insa sunt inca trei ani,daca dupa astia trei sunt tot de unde am pornit,adica 0,oare merita sa mai risc inca trei ani din viata pe ceva incert...si daca nu risc ce sa fac in anul ce urmeaza,sa incerc sa vad daca facultatea mi se potriveste in cele din urma...sau sa ma lupt si sa invat pentru altceva....
Viata e asa complicata daca ii dai sansa sa fie, desi ar putea sa fie cat se poate de usoara.Daca ascultam vocea mea interioara, mi-as fi luat un an pauza dupa liceu sa ma gandesc bine bine ce vreau sa fac in continuare...nu...eu in schimb m-am aruncat asa vesela in jocul vietii de parca eram inca un copil care ghideaza niste pioni pe o tabla de joc...fara sa-i pese daca are sau nu ceva de pierdut si sa traiasca clipa...
Ar fi fost bine daca nu mi-as fi dat seama de la inceput ca este un joc pierdut, as fi trait cu iluzia ca am ales bine,as fi trait clipa....Ei lucrurile nu sunt chiar asa simple...au inceput sa apara intrebarile,ce ma fac dupa?ce sa fac acum?...pana in momentul de fata am tot amanat raspunsul,acum insa e timpul sa inchei monologul...
Ador copilaria,cu pasarile ei albastre si castelele de nisip dar e timpul sa ma maturizez si sa iau deciziile bazate pe gandire nu pe instinct,instinctele nu sunt intodeauna bune...cel putin ale mele si mi-au dat multe batai de cap...acum insa revin in forta,mai ramane sa gasesc raspunsul la niste intrebari care asteapta de prea mult timp o finalizare si dupa ce aflu raspunsurile ma arunc din nou vesela insa acum cu capul pe umeri in jocul vietii...

Aseara am dormit in brate cu un ursulet,o amintire dulce,cu miros de saruturi umede...Am strans in brate animalutul pana la epuizare si...am adormit plangand.Dimineata l-am gasit la capul meu,pazindu-mi somnul,asa cum el nu a ajuns sa o faca niciodata.Eram ingrijorata,visasem urat,vroiam sa-l stiu in siguranta,dar cum sa aflu daca e bine,nu pot sa mai dau ochii cu el,am ramas la concluzia ca e doar un vis si ca nu are rost sa-mi fac griji,mai ales cand lui nu ihi mai pasa:)....Am vrut sa uit,ca viata mi-a daruit si mi-a luat iubirea,acum nu mai vreau,am invatat multe din ultima mea experienta,atat de multe incat nu trece o zi fara sa-mi dau seama de un nou lucru dobandit,o noua traire.Am invatat ca un om te poate iubi din tot sufletul lui si tu sa nu poti sa-l iubesti si ca si tu poti patii acelasi lucru.Am invatat ca fiecare lacrima pe care am varsato am varsato cu un scop si ca fiecare om care mi-a fost aproape in acea perioada imi e prieten adevarat,sau macar pe jumate adevarat.Toti mi-au zis ca el nu merita,ca e personajul negativ si ca tre sa uit de existenta lui,asta stiam si singura ca trebuie sa fac ,eram convinsa ca nu mai pot vorbii cu el,uite ca m-am inselat,poate ca cel mai bun prieten in aceasta perioada mi-a fost tot el(ironic),si nu mi-a fost prieten pentru ca a vrut sau ptr ca a fost acolo ptr mine ci ptr ca a minimalizat ceea ce s-a intamplat..pana la urma pierzi tot timpul persoane dragi,ca vrei sau nu,e ceva inevitabil.Ma bucur ca din el am pierdut doar o parte,o mare parte din el am pastrato in amintiri.lectii invatate,petale de trandafiri,ursuleti,dar mai ales in realitate,desi rare sunt momentele in care am mai vorbit,el e acolo,viu,real,ca o carte deschisa.In timp o sa dispara totul pentru el,eu o sa raman o ceata in viata lui,sunt constienta de asta,dar eu o sa am toate aceste amintiri si lucruri invatate,asa incat eu nu am pierdut nimic.Am invatat ca pot sa-ti placa unele lucruri doar pentru ca unei persoane dragi ihi plac,am invatat ca cine te raneste,o face deseori fara sa fie constient si am invatat ca sa ierti e bine pentru tine si ca a uita nu face decat sa amane confruntarea cu ceea ce simti.Acum am trecut la o noua faza din viata mea cand mi-am dat seama ca spontaneitatea e un lucru bun si increderea in tine ceva ce se dobandeste usor daca nu esti chior...si iti dai seama ca la fel ca ceilalti oameni ai si defecte dar si calitati si ca a gresi e omeneste nu doar pentru ca asa zice zicala ci pentru ca toata lumea greseste,si o mare parte din ea merita sa fie si iertata.Traim intr-o lume a contradictiilor in care totul este relativ,chiar si binele si raul,astfel incat orice am face este determinat de circumstante..nu e ca si cum ai sti...1+1=2....exista detalii care schimba totul,detalii mici nesemnificative la prima vedere,dar care fac totul.Nu o sa imi mai fie frica sa risc,pentru ca oricum am pierdut,nu o sa ma mai gandesc de 7 ori inainte sa zic ceva ptr ca o sa ratez momentul,nu o sa ma mai gandesc de doua ori inainte sa le dovedesc celor dragi cat ihi iubesc si pe viitor voi lupta pentru ce e al meu chiar daca ma lupt cu morile de vant,cineva trebuie sa continue batalia lui Don Quijote.

Dimineata cu alura de somn si ochii intredeschisi,brate intinse si ganduri ce te trag inspre pat,nu-mi plac diminetile in care ceasul suna ca un nebun si te anunta ca somnul de frumusete tocmai s-a incheiat.
Nu-mi plac ochii rosii,plini de cearcane pe care ii zaresc in oglinda dimineata si care ma implora sa-i mai las sa se odihneasca ceva timp.
Imi plac in schimb diminetile cand nu suna alarma telefonului si in care las ceasul biologic sa decida cat somn ii trebuie trupului meu,dimineti in care ma trezesc vesela cu ochii mari si plini de sclipiri,privesc din pat cerul albastru(am fereastra in fata patului)si simt ce frumoasa este viata.
M-am indragostit de cineva,este lumea mea,fara ea as fi pustie,universul meu in care ma retrag dupa fiecare dimineata grea,dupa fiecare lovitura,e cea care ma poarta pe brate si imi alina ranile.Dragostea mea eterna,o voi lua cu mine in mormant,nimeni nu-mi poate lua lumea mea,m-am indragostit de propriul meu univers,creat din lacrimi si amagiri,bandaj pentru ranile deschise...
Oamenii sunt numai surse de suferinte,oricat de mult bine ar vrea sa-ti faca o persoana,intr-un final va sfarsii prin a te dezamagi,a te rani,fara a vrea,poate fara a sti ca a facut asta,dar o va face,va crede toata viata ca este o persoana impecabila care a facut numai bine,dar nu va sti niciodata care a fost raul facut.Asta credeam eu despre mine,ca sunt o persoana care,vorba aceea,nu a facut rau nici unei muste(desi am ucis multe la viata mea),de fapt am ranit multe persoane,care stiind ca nu am vrut sa fac rau intentionat nu mi-au reprosat nimic,intodeauna i-am ajutat pe cei care au avut nevoie de ajutor,atat cat am putut si am stiut si mi-au ramas recunoscatori,dar sunt si cei pe care i-am ranit.Se intampla in mod inevitabil sa faci rau,este in natura umana,asa cum sunt sentimentele ce nu le poti controla.
Ma intreb cati oameni am facut sa planga sau sa se simta prost,si cate pietricele va trebui sa car pentru ei la judecata de apoi.Ma mai intreb cu ce drept ii judec pe cei care m-au ranit cand nici eu nu sunt mai buna ca ei,ma intreb daca cei pe care i-am ranit pot sa ma ierte cum i-am iertat eu pe cei care mi-au gresit desi nu si-au cerut niciodata scuze sau iertare.
Pana la urma ce e iertarea...unii zic ca e semn de slabiciune,altii ca e semn de curaj,adevarul este binenteles la mijloc si relativ,asta pentru ca exista mii de situatii si circumstante,atenuante sau nu,nu poti ierta un criminal,este semn de prostie sa o faci,desi cica ar fi semn de umanitate...cine ucide nu mai are nimic uman in el,aceeasi situatie in cazurile de viol si violenta domestica...nu as putea ierta un om capabil sa faca asa ceva.Sunt insa si cazurile sociale in care iertarea nu da decat o noua sansa vietii si persoanelor care o impart,aduce compromisuri,pace si fericire.
Deci e buna sau nu?raspunsul este..relativa...undeva la mijloc....
De cate ori intru sa scriu pe blog imi aleg o tema,ei bine,niciodata nu o termin,sau daca incep cu ceva,intodeauna deviez de la subiect si poate ca nu termin ce am inceput,e stilul meu hazardat de a scrie,nu am logica in gandire,asta pentru ca sa fim sinceri,logica nu are intodeauna"logica",exprimare de gradinita dar reda cel mai bine situatia.M-am pierdut in amanunte,vroiam sa scriu despre dimineata...am ajuns sa scriu despre iertare si sentimente,asa ca inchei cerandu-mi iertare de la diminetile in care sunt nesuferita si in care m-am trezit cu fata la cearsaf,ochii umflati si cearcanele cat turnul eifel,sunt si ele bucatele din viata noastra,si sunt rele pentru ca celelalte sa ne para bune,pentru ca binele nu poate exista fara rau si invers,toate se compara si sunt in contradictoriu,deci in concluzie raul ar fi bun pentru ca face bunul sa fie bun,pentru ca daca nu ar exista el,binele nu ar exista,pentru ca daca nu am gresi nu am fi oameni,pentru ca nu am invata nimic(omul invata din greseli)(sau le repeta)....asa ca va salut dimineti urate si va astept sa mai treceti pe la mine!

gata

Linistea de dinaintea furtunii....In afara de furtuna din sufletul meu ,se pare ca si natura a vrut sa planga alaturi de mine,pacat ca alaturi de ea au mai plans si oamenii cu masinile distruse si cei ramasi fara curent.Nimeni nu vorbeste insa de linistea de dupa furtuna...ce importanta are ea,cand apare,cand se sfarseste furtuna si aici ma refer la cea sufleteasca,in care iti izbesti sufletul de fiecare perete din mintea ta.
Ieri,dupa furtuna propriu zisa,a incetat si furtuna mea,am dat drumul amintirilor,incet incet,cu fiecare loc pe care l-am revizitat,fiecare loc in care am fost cu el,fiecare coltisor din inima mea.Am ajuns la concluzia ca oricat m-as straduii,nu o sa il uit niciodata....si ca pentru ca sa incetez sa-l iubesc trebuie sa accept ca pot sa fiu fericita si fara el.Mi-a daruit cele mai frumoase clipe din viata mea si desi am avut senzatia ca le-a luat cu el cand a plecat...mi-am dat seama ca ele nu au plecat nicaieri...si ca desi eu si el nu mai existam in acelasi context,amintirile vor fi intodeauna...ale noastre si asta nu o sa imi poate fura nimeni.Mi-a redat increderea in mine,m-a ajutat sa ma valorific,eu,ca si om,poate de aceea nu pot sa-i port ranchiuna sau sa-l urasc pentru ce mi-a facut,pentru ca desi acum mi-a facut rau,mi-a daruit 5 luni de lucruri bune,de iubire,desi acum nu stiu daca a fost falsa sau pur si simplu s-a terminat.
Ma intreb sincer...ce trebuie sa faca un om ptr ca sa incetezi sa-l iubesti...ce am facut eu...dar acum ma intreb cu zambetul pe buze si pastrez in suflet linistea...de dupa furtuna....intrebarea vine insa pusa altfel....linistea de dupa furtuna,nu este oare linistea de dinaintea altei furtuni?si daca da?cum iti dai seama unde incepe una si se sfarseste alta,cum distingi vindecarea unei rani de crearea alteia,desi aberez,toate aceste intrebari imi strabat gandurile.
Am obiceiul sa fiu nehotarata si sa ma contrazic singura,dar asta pentru ca traim intr-o lume incerta,in care certitudinea este o notiune abstracta,in care toate sunt relative...pana si iubirea...nu am crezut vreodata ca iubirea va ajunge incerta,credeam ca iubirea e iubire si atat,pura si calma...insa m-am inselat,pe langa faptul ca e incerta...e si trecatoare....ce ramane in urma ei sunt amintirile si un damf de familiaritate ce iti strabate privirea in anumite puncte din viata.