Am obosit,pur si simplu simt ca nu mai pot sa lupt cu viata.
Imi amintesc starea de abandon total pe care il traiesti vara cand faci pluta in apa si te trezesti la un momentdat ca te-au purtat curentii prea departe,te zbati sa revii la mal.Pentru cei care stiu sa innoate e usor,eu am insa probleme cu inotul,la fel cum e si cu viata...cand dau prea mult din maini,obosesc si abandonez totul.
Nu mai stiu daca vorbesc despre inot sau despre viata,stiu doar ca am obosit si ca vreau sa renunt.
M-am luptat tot timpul cu mine am incercat de nenumarate ori sa ma apreciez,sa invat sa ma iubesc si sa fiu mai indulgenta fata de propriile erori,fiind in cele din urma si eu,un om,care prin natura sa dubitativa si vesnic cu rioasa,este capabil de eroare.
Am luptat tot timpul contra inimii mele,am iubit la viata mea,am sperat,m-am lasat amagita,am clacat,m-am ridicat si am luat-o de la capat.
De data asta insa,am obosit,am obosit sa cred in iubirea,care iti ofera iluzia fericirii si apoi te tranteste la pamant.
Am obosit sa plang,la fiecare amintire dulce,am obosit sa lupt pentru iubire,renunt.
Poate ca viata fara,nu e atat de groaznica,cum e durerea abandonului,amagirii,a sentimentelor mincinoase.
Am hotarat eu candva,ca iubirea este scopul meu in viata,ca vreau sa fiu iubita si sa iubesc,insa e prea solicitant si dureros,asa ca RENUNT la scopul meu,RENUNT la viata si las curentii sa ma poarte unde vor ei.Fie ma inneaca,fie ma duc la mal,insa orice ar face ei,eu raman doar o pluta care este in deriva,fara viziuni,fara orizonturi....

cand ilauntrul tau rasuna calm tristetea,cand o lacrima ti se scurge senin pe obrazul infierbantat de ardoarea vietii si cand inima fara sa bata repede..pulseaza sentimente reci si pline de durere....parca prelungind bataile sale la infinit,cand soarele nu ti mai lumineaza zambetul de mult pierdut in amintirea a ceea ce erai candva,cand mintea nu mai poate combate sub nici o forma sufletul umplut pana la refuz atunci...dar numai atunci poti considera ca ai nevoie de ajutor...ca tu insuti nu mai poti lupta singur impotriva vietii,daca inca regasesti in tine puterea vindecatoare a zambetului si speranta zilei de maine te poti considera un om salvat caci atata timp cat exista speranta si credinta in oamenii putini din jurul nostru care ne iubesc si ne apreciaza asa cum suntem....lumea aceasta care para sa se sfarseasca in fiecare zi va mai rezista...traind sub zambetul nostru si animata de sperante ce construiesc un viitor...

Ceasul suna de dimineata anuntand o noua zi,privesc soarele,afara e o zi frumoasa,incep ziua cu un zambet,nimic nu ma poate determina sa fiu trista.Ridic capul de pe perna,in fata mea la picioare statea un ursulet,un mic detaliu din trecut,zambesc la amintirea aceea,insa inima mi se micsoreaza.Il iau si il dau din calea mea,trebuie sa ramana ceea ce e,o amintire....Ma imbrac si plec la cumparaturi,fiecare loc,fiecare coltisor:(.e acolo......trebuie sa treaca timp si o sa dau totul la o parte ca acel ursulet.Reusim cu greu sa punem in balanta ceea ce e bine pentru noi cu ceea ce ne face sa ne simtim bine,undeva exista o delimitare,dar este atat de mica incat deseori confundam starile...
Suntem creaturi ce se hranesc cu iubire,ai putea spune ca nu putem traii fara,dar ce faci cu iubirea care te face sa te simti bine dar nu e buna pentru tine.Unde pui linia,cand te opresti?Poti sa te opresti?
Mi s-a intamplat sa fiu oprita,poate e cel mai bun lucru care mi s-a intamplat,dar il simt ca si cum ar fi un rau...unul necesar...poate ca in loc sa fiu suparata,ar trebui sa fiu recunoscatoare,insa cum este specific oamenilor,ma complic sa aflu de ce mi s-a intamplat mie asta,de frica sa nu gresesc din nou.Poate ca totusi nu am gresit cu nimic,cica asa a fost sa fie...trist e ca eu nu cred in destin,daca poti sa schimbi ceva,cu siguranta schimbi si asa nu mai incape loc de destin.Nu are sens,de ce sa existe destinul?si noi ce mai suntem?niste marionete,aruncate in jocul vietii?,niste pioni fara valoare in afara tablii de joc?
Refuz sa cred ca nu putem schimba nimic si totul e stabilit de la nastere,asta inseamna ca orice ai face,tot soarta aia o ai,asta inseamna ca ori ca te lupti,ori ca renunti,tot acolo ajungi.Sunt sute de teorii legate de ziua nasterii,luna,an astronomic,zodie,influenta lunii si alte prostii,nimic din toate astea nu au vreo relevanta pentru mine,sunt doar niste idei inventate pentru oamenii care au nevoie de scuze pentru ce s-a intamplat.In fiecare pas pe care il facem in viata ne lasam amprenta si asta influenteaza viitorul,deci revin,am gresit undeva,am lasat sa treaca clipa,acum e prea tarziu,nu pot decat sa ma resemnez si sa uit,poate candva voi putea redeschide cufarul cu amintirile frumoase,pe care l-am inchis,pentru ca doare,si pentru ca ma tine in loc.
Pana atunci,voi zambii in fata fiecarei dimineti si a fiecarui soare,sperand ca in viitor,o sa fiu capabila sa schimb ceva,desi ironic este ca...NU-MI PLAC SCHIMBARILE.

eu

Viata este ciudata,iti fura momentele de fericire cand te astepti mai putin,cand ai cea mai mare nevoie de ele.As vrea sa pot sa-mi tip durerea,insa numai litere pot sa iasa sub indrumarea degetelor mele,sunetele au ramas suspendate undeva la nivelul gatului.Un nod imi ameninta respiratia,trag aer in piept,privesc adanc trecutul si ma agat de el,ca un copil speriat,prezentul e urat,viitorul incert,doar trecutul e sigur...plin de iubire,sentimente prafuite ce stau arhivate intr-o inima prea batrana pentru varsta ei reala.
Imi venerez copilaria,ca si cum e un inger care parasindu-ma,a luat cu el viata mea.Invatasem sa traiesc in prezent,insa cand ma apropiasem de fericire,ingerul prezentului a hotarat ca e de ajuns,m-a lasat singura,intr-un neant de durere,mi-a frant aripile,cand am inceput sa zbor.
Nu mai pot sa am incredere in prezent,imi lipseste trecutul.Ma agat de iluzii si vise ireale,ma afund singura in propriile dileme,stiind ca nu e nimeni acolo sa-mi intinda o mana de ajutor...simt cum dispar...am iubit,un inger,a fost ireal,un vis timid de copil increzator,amintiri dulci cu abur de trecut si miros de crini,puritatea viselor...s-au dus toate ca si trecutul impreuna cu aburul sau cu tot.Singuratatea,iz de vechime,colb,panze de paianjen,acum sunt toate proaspete si noi ca si cum nu au plecat niciodata.
Am pierdut-o,copilaria,a fugit de mine,pentru todeauna,nimic nu va mai fi la fel.Oamenii se schimba,eu m-am schimbat prea mult,suferinta calduta cu gust dulce amarui,ochii umflati,lacrimi varsate prematur,inima gaurita de amintiri,suflet trist si tumefiat de atatea lovituri,oare imi voi mai revenii vreodata?
As striga dupa ajutor,nu sunt insa egoista?cu totii suferim,dintr-un motiv sau altul,insa dupa orice lovitura trebuie sa ne ridicam nu?sa fim mai puternici...ei bine,eu nu pot...sunt trantita la pamant si privesc cerul...sunt multe stele,a mea e acolo,nu pot insa ajunge la ea....ma scufund in neantul amintirilor si totul devine negura...

lumina

Imi tremura vocea,ochii imi sunt plini de lacrimi,un singur sunet si cerul ar asista la o tragedie....
Intuneric,totul este negru in camera goala,totul in afara de camera goala,linistea este groteasca.
Un zambet sadic rasare din umbra,o fata crispata se indreapta catre mine,intinde mana tremuranda care tine inlantuita ,o cupa cu venin.
Cerul urla,dezlantuind adevarate cataclisme,stelele au luat foc,luna e mancata de invidie.....totul dispare,sub negura ce a cuprins tot universul,totul in afara de mine si cupa cu venin inlantuita de mana tremuranda.
Am murit?....am ajuns in infern?....nu mai vad nimic...decat cupa cu venin,in rest totul e cufundat in negura.
Cupa se apropie amenintator,tensiunea creste,bratul care tremura,tinand veninul in mana a disparut.
Deodata....ce vad,in mana mea,era o cupa cu un lichid straveziu,acelasi lichid din mana tremuranda.Ridic cupa spre gura,insa o forta interioara m-a impiedicat,strigandu-mi TE IUBESC .
Si m-am trezit....si totul era doar LUMINA

dilema

....primul cuvant:)).Oare care a fost primul meu cuvant.Oare am fost speciala,sau am spus precum toti copiii,cuvintele mama si tata?
.....oare care a fost primul meu gand pe anul acesta,care a fost prima persoana pe care am vazut-o....din nou....care a fost primul meu cuvant.Nu am decat un raspuns la toate aceste intrebari...NU STIU.
Stiu ca am simtit bucurie si dor,iubire si tristete,asta stiu,insa ce nu stiu este:
-care este motivul bucuriei mele
-care este motivul tristetei mele
-de cine imi e dor
-oare cui ii este dor de mine?
-pe cine iubesc eu?
-si cel mai important,cine ma iubeste pe mine?
Chiar si lucrurile pe care uneori consideram ca le cunoastem ridica adeseori semne de intrebare,de exemplu:
-ador muzica,sunt sigura de asta,dar de ce?e ceva genetic?sau mi-a placut pe parcurs.Daca stau sa-mi aduc aminte,in copilarie,muzica era peste tot in viata mea,insa nu reusesc sa-mi amintesc de copilaria mea mai devreme de trei ani si oricum trebuie sa fi fost prea mica pentru ca sa stiu ce imi place.
Si totusi,nu atunci cand suntem mici stim ce vrem de la viata?
Eu cel putin stiam,vream sa fiu doctor,acum....nu mai stiu.
Nimic nu este mai greu decat sa nu sti ce vrei sa faci in viitor.
Totusi trebuie ca optimismul sa predomine in viata noastra.Candva lucrurile vor fi,daca nu mai bune,cu siguranta mai clare.