:)

Ma gandesc un pic in urma, la sensul zilelor ce au trecut si unde ne-au adus actiunile noastre trecute!

Ma gandesc la faptul ca, desi conform zodiei, profilului facultatii pe care am terminat-o, conform propriei mele credinte, nu sunt totusi suficient de comunicativa.

Poate sunt lasa, poate sunt egoista sau poate dimpotriva sunt altruista sau in cel mai rau caz, fricoasa.

Cred ca asta este, mi-e frica sa spun ce gandesc, ce vreau.

Undeva in trecutul meu, probabil, ceva s-a rupt din mine, din personalitatea mea, sau poate asa am fost mereu.

Imi amintesc totusi , cu vaga impresie, ca eram inconjurata de oameni ce ma apreciau si aveau nevoie de mine, ma simteam importanta si ma simteam iubita.

Pe masura ce cresti, totul tinde sa se complice, sau cum ne place noua adultilor sa spunem, ne maturizam.

Nu zic ca e neaparat mai rau sa fii adult, dar e in mod sigur mai putin linistitor.

Lucrurile nu mai au aceeasi frumusete, ne rotim in jurul banilor, a puterii, a pozitiei sociale si nu ne mai vedem pe noi, cei ce-am fost candva, nu mai privim cu aceeasi intensitate lucrurile mici.

Iar lucrurile mari sunt atat de rare...

Cand am ajuns prima oara in Bucuresti, am vazut atata seriozitate, atata ingrijorare, nu am inteles atunci nimic, de ce toti oamenii par tristi, agitati, lipsiti de bucurie.

Acum inteleg, atunci eram un copil venit dintr-o lume roz, intr-o lume ce  mie imi parea gri.

Am un obicei sa pornesc de la o idee si sa ma trezesc intr-un final  vorbind despre cu totul altceva...

Am realizat in ultimul an, ca imi e frica sa spun ce gandesc, sau atunci cand incerc sa schimb ceva, sa mi propun ideile, sunt imediat trantita la pamant de dorintele si parerile celorlalti.

Pana acum am crezut ca o fac din bunatate(semn de egoism), dar am realizat ca singura explicatie, este ca imi e frica.

Mi-e frica de ce as putea schimba, pe cine ar putea afecta dorintele mele, sau de ce mi-ar putea aduce mie schimbarea de atitudine.

Credeam ca esti fericit fiind tu insuti, insa eu am incetat de mult sa fiu eu insami, sa stau dreapta, sa tin capul sus, sa spun ce am pe suflet si cred ca este bine si drept pentru mine.

Nimeni nu m-a inteles vreodata, dar cum ar putea, cand nici eu nu reusesc sa mi dau seama unde ma duce lipsa mea de actiune.

Stau, las timpul sa treaca nestingherit pe langa mine, fara vise, fara planuri, fara nicio directie.

Si timpul nu asteapta pe nimeni, nu o sa se opreasca in loc nici pentru mine.

Trebuie sa reactionez, dar imi e frica...

Mi-e frica, de viata, ca trece pe langa mine, mi-e frica de ce ar putea ceilalti sa creada despre mine...

Eu stiu teoria, stiu ca toti zicem ca nu conteaza ce spun ceilalti, dar omul e facut sa se vada prin ochii celorlalti, desi nu e bine si in mod sigur nu e o imagine reala.

Cand ascult muzica, cand imi las ochii sa se scalde in soarele de primavara, cand ma rog la Dumnezeu, sunt din nou eu, mica si protejata de cei din jur, fara a imi fii frica de faptul ca o sa distrug si mana de amici pe care ihi mai am.

Am incredere in puterea mea de a face bine fiindu-mi in acelasi timp si mie bine, am incredere ca sunt capabila sa avansez, sa ajung cineva.

Nu in ideea de a ajunge bogat, ci in ideea de a fii candva, un om care a facut ceva pentru ca lumea sa fie cu putin mai buna.

Pare un ideal, dar in putinele momente in care chiar imi permit sa fiu eu, sunt atat de sigura de propriile forte.

Insa cand soarele se ascunde dupa nori, melodia se termina si rugaciunea se pierde in gandurile-mi pesimiste, totul pare in  van.

Ma simt sleita de puteri inainte ca macar sa incep lupta.

As vrea sa fiu mai curajoasa si i-as vrea inapoi pe toti cei ce au uitat de mine , as vrea sa ma cunoasca toti cei ce nu ma cunosc cu adevarat, as vrea sa ajung sa ma stiu si eu cum sunt de fapt, sa fac un compromis intre ce sunt si ce simt ca ar trebuii sa fiu.

As vrea sa am curajul sa schimb in viata mea, lucruri care trebuiau schimbate de mult si sa spun  lucruri care trebuiau spuse demult.

Poate intr-o zi....

Acum, acum trebuie sa mi dau exact seama ce vreau de la viata, desi niciodata nu o sa stii sigur, dar macar sa ai o cale de urmat, pana cand usa pe care trebuie sa o deschizi, va aparea si in drumul tau.

Pana atunci, incet incet, va trebui  sa invat sa spun ce gandesc,  sa consider si ideile mele bune si poate sa reinoiesc relatii vechi si sa creez sentimente noi.

Nu degeaba se zice ca a noastra comunicare este cheia succesului....